Brâncuși "al meu" și civismul pavlovian

Pentru că mi se reproșează de aproape dintotdeauna că „mă cred superior”, și pentru că mă știu vinovat de a fi căzut prea des victimă acestui reflex imatur, mi se strânge inima în fața expresiei „Brâncuși e al meu”.

De ce? Pentru că eu nu mă simt suficient de important, sau de pregătit, ca să îmi declar personal posesia sau filiația față de o personalitate publică de anvergura sculptorului Brâncuși. Da, găsesc o logică în inițiativa statului de a acorda astfel de atenție patrimoniului național, ca și în inițiativa de a oferi compensație materială rudelor celebrului nostru concetățean. Sunt bucuros să susțin o astfel de inițiativă. Însă...

Brâncuși nu e „al meu” în sens posesiv. Nici măcar „al nostru” - decât în sens de filiație, în măsura în care găsim că avem ceva în comun cu dânsul. Comun cu dânsul găsim spiritul de apartenență/asociere la o comunitate culturală. Campania publicitară pe tema „Brâncuși e al meu” insistă însă explicit să nege componenta comunitară din expresia „Brâncuși e al nostru”. O neagă în ideea de a ne scoate din spatele unui presupus colectivism în care (implică dânșii) nimeni nu își asumă responsabilități. Mi se pare un paradox să înregimentezi o comunitate de oameni sub un stindard („Brâncuși e al...” în acest caz) care face apel tocmai la negarea ideii de comunitate. Sună prea mult a proiect birocratic de educație civică și prea puțin a idee organic civică.

Subtextul campaniei e unul comun întâlnit în România: am fi prea colectiviști, ne-am feri prea mult de asumarea răspunderii, ne-am feri prea mult de inițiativa civică, ar trebui să învățăm să avem curaj să avem inițiativă civică, nu suntem civici, să avem curaj să ieșim în față etc. Este în opinia mea sfidător și dezgustător ca lideri oficiali, sau informali sau aspiranți la poziții de lideri, să ne reproșeze astfel de lucruri. Cred că ei ar trebui să înțeleagă că dacă refuzăm să îi urmăm, dacă refuzăm să declanșăm reflexe pavloviene când ei ne spun „șezi” sau „ieși în stradă” sau „nu vota” sau „votează” sau „plângi” sau „râzi”... nu e din cauză că am fi noi „de mămăligă” ci e din cauză că dânșii nu merită (sau nu au demonstrat că merită) să fie ascultați. Că aerele dânșilor nu țin loc de argumente. Că semidoctismul sonor și platitudinile tabloid-filozofarde nu pot trece, cum insistă dânșii, pe post de „cultură” sau „elită”. Că pe ele poți accesa sinecuri trecătoare dar nu poți clădi nimic sustenabil – și mai ales nu o țară. Că abuzurile de putere sau de încredere nu țin loc de „leadership puternic”. Deocamdată, eu unul refuz să întreb prompt „cât de sus?” atunci când dânșii dau sec ordinul „sari!”. Istoria recentă, din anii '50, ne arată desigur că s-ar putea să regret sau să fiu trecut la „reeducare”. Cei care azi folosesc argumente de genul „problema e că i s-a permis să vorbească”... se vor simți perfect în cizme de temnicer stalinist. Cu atât mai mult cu cât dânșii sunt superiori și „Brâncuși e al lor”.
Aș încheia prin a sublinia (în caz că nu s-a înțeles) că critica de mai sus nu se adresează explicit vreunuia dintre donatorii sau susținătorii proiectului. Printre ei se numără veritabile modele sociale, oameni care au clădit mai multe decât aș putea sau aș fi eu îndrituit să critic vreodată.