Autopsia unei școli în derivă: Suedia

Un articol din presa britanică face o analiză critică a sistemului de educație din Suedia, în condițiile în care se vede o degradare alarmantă a rezultatele elevilor suedezi în testele internaționale de tip PISA – atât în valoare absolută cât și în raport cu celelalte țări.

Originile degradării sunt, potrivit majorității celor consultați de autorii articolului, legate de procesul de liberalizare a sistemului de educație. Suedia a introdus un sistem de finanțare mobilă „per elev”, în care elevul ia cu el finanțarea indiferent la ce școală merge – chiar și către una una privată. Sistemul a dus la dezvoltarea școlilor private, cu succes în măsura în care sunt percepute azi public în Suedia a fi mai de încredere și cu rezultate mai bune decât cele de stat. Deși există două tabere – una care dă vina pe sistemul de finanțare per elev și una care dă vina pe dezorganizarea sistemului – ambele par să conveargă spre concluzia că pachetul de reforme a educației adoptat de Suedia în anii '80-'90 a adus un minus semnificativ de predictibilitate, respectiv un plus semnificativ de volatilitate, ca și un deficit notabil în mecanismele de control și reglare. Este într-adevăr demotivant pentru cadrele didactice dar și pentru părinți să stea perpetuu sub spectrul unei posibile desființări sau concedieri dictate nu de strategii solide ci de factori impredictibili (de exemplu, unii părinți să își mute copiii la altă școală pe criterii pur subiective și de conjunctură – ceea ce lasă școala curentă fără finanțare).

La modul ideal, o piață școlară complet liberalizată ar trebui să fie un lucru excelent: supraviețuiesc numai cele mai eficiente și profesioniste școlu – ceea ce e în interesul elevului. În lumea reală însă... apare o problemă cu diferența de scală de timp între factorii care afectează funcționarea sistemului. Durează poate doar câteva zile să convingi niște părinți să se mute de la o școală la alta, destabilizând vechea școală și expandând-o brusc pe cea nouă, pe când efectele ca și măsurile de reglare acționează și trebuie evaluate pe termen mult mai lung – un termen în fapt atât de lung încât până atunci s-ar ajunge la școli închise nejustificat și sute de elevi cu traseul educațional afectat negativ, toate cu efecte ireversibile.

Un sistem centralizat, cu finanțare per școală nu per elev, oferă inerent și capacitatea de a exercita control uniform asupra tuturor școlilor, inclusiv pentru a regla competiția între ele în modalitate predictibilă și supusă scrutinului experților. Atât suporterii finanțării per elev cât și oponenții ei par să conveargă spre ideea că Suedia a rămas în urmă tocmai în privința mecanismelor de control a sistemului (la nivel de calitate a predării, de calitate a managementului, sau la alte nivele).

Ceea ce am descris mai sus se potrivește bine și României, cu câteva nuanțe. Una, că România nu este încă în prăbușire precum Suedia (deși politrucismele pe tema „educația e în cădere liberă” sunt într-adevăr omniprezente în discursul public de la noi). A doua, că la noi nu s-a ajuns încă la paradoxul ca statul să finanțeze pe față instituțiile de învățământ „private” - deși unii o doresc de ceva vreme. În rest, am mai scris pe acest blog (și o spune tot mai multă lume) că „finanțarea per elev/student” este, în modalitatea seacă aplicată până acum, exact opusul liberalizării: ea face imposibilă recompensarea performanței, și tratează pe toată lumea exagerat de egalitarist. E un sistem care riscă să producă aceleași efecte negative ca în Suedia. La fel ca în Suedia, sau poate chiar mai mult, percepem și aici o criză a mecanismelor de reglare. Știm că există facultăți la care majoritatea lucrărilor de licență sunt plagiate sau cumpărate, dar nu facem nimic. Știm că există elevi care ajung cvasi-analfabeți la liceu, dar nu facem nimic. Știm că facilitățile sanitare din instituțiile de învățământ sunt adesea de lumea a treia, dar nu facem nimic. Știm că profesorii de nota 2 sunt tratați la fel cu cei de nota 10, dar nu facem nimic. Pentru că sistemul etc, pentru că așa s-a hotărât de sus, pentru că... în general pentru că nimic. În fapt, nu avem nicio scuză că perpetuăm această atmosferă de lipsă de implicare și de lipsă de profesionalism managerial. Revenirea la o finanțare bazată mai direct pe calitate, măsuri pentru recompensarea mai clară a muncii și rezultatelor – toate acestea se pot face simplu atâta vreme cât cineva le vrea și le cere. Deocamdată însă din păcate spațiul public de la noi lasă impresia că preferăm să așteptăm ajutorul nu de la noi înșine ci de la vreun nou Mesia coborât din ceruri guvernamentale, europene și/sau extraterestre.

(notă: termenul dur de "autopsie" nu îmi aparține, ci l-am preluat tot din materialul citat)