Pământul nu este rotund

Există și azi persoane care refuză să creadă că Pământul e rotund. Persoane pentru care conceptul Pământului ca sferă învârtitoare (pentru că „rotund” e perceput adesea în sens foarte specific, ca însemnând „sferic” sau „circular”) e prea departe de realitatea de zi cu zi. Tehnic vorbind, reticența lor este justificată: Pământul nu e chiar perfect sferic, ci e ceva mai deformat. De la această reticență justificată, bazată pe fapte demonstrabile, vin construite însă teorii precum aceea că Pământul ar fi de fapt de-a dreptul plat. Pentru oamenii educați, teoria Pământului plat este o minciună absurdă, iar adepții ei... sunt adesea dur criticați. 

În opinia mea aproape nicio afirmație pe care o facem nu poate fi tratată literalmente. Am detaliat în altă parte acest lucru, pentru afirmații aparent simple precum „1+1=2” sau „marea e albastră”: în spatele lor stau procese neuronale și construcții semantice foarte complexe (de exemplu, „1+1=2” afirmă de fapt prima dată că ești dispus să folosești sistemul matematic decimal și nu cel binar sau altele, că ești dispus să operezi cu convențiile matematice și semantice numite „adunare” sau „egal”, că percepi faptul că interlocutorii au foarte probabil în comun cu tine aceste practici, plus altele și altele; la fel, afirmația „marea e albastră” face apel la procesarea fotonilor de anumite lungimi de undă la nivelul celulelor din ochi, clasarea lor la nivelul neuronilor, convenții sociale sau semantice care asociază acei fotoni cu cuvântul „albastru”, plus altele și altele). Elaborând mai departe, cred că este rezonabil să interpretăm afirmația „Pământul e plat” nu ca vorbind despre natura Pământului și nici măcar despre inteligența vorbitorului, ci despre sistemul de valori la care vorbitorul achiesează, și despre convențiile sociale care îi marchează existența. Da, profesorii și oamenii de știință și liderii mai progresiști ai societății toți spun că Pământul e rotund. E însă inevitabil din punct de vedere statistic să găsim și fracțiuni ale populației care percep foarte acut eșecurile profesionale și morale ale profesorilor și ale oamenilor de știință și ale liderilor progresiști. Să găsim oameni care au avut experiențe personale definitiv nefaste legate de profesori, sau de cercetători științifici, sau de politicieni „progresiști”. Oameni care înțeleg neclar dar sigur că există lucruri foarte în neregulă cu societatea în care ei trăiesc și în care acești profesori și cercetători și politicieni par să aibă tot mai multă influență. Și într-adevăr ceva e în neregulă – deci senzația e complet justificată. Progresul tehnologic insuficient de sustenabil al omenirii, sprijinit în mod esențial de rezultatele cercetătorilor științifici, a adus fenomene precum poluare radioactivă catastrofală, schimbări climaterice negative, colapsări economice și/sau implicit sociale, dispariții ale unor culturi și civilizații, și alte nenumărate lucruri dureroase, mai generale sau mai particulare. Erorile liderilor, sau neprofesionalismul, sau corupția dovedită, există dintotdeauna; dacă le atașăm însă ca etichetă peste un lider progresist, vom ajunge uneori să punem semnul egal între „drepturile omului” și „corupție” - chiar dacă realitatea e că un lider neprogresist ar ști să fie exact la fel de corupt.

Când senatorul tău iese să vorbească public despre progres, despre pericolul încălzirii globale, despre abuzurile împotriva minorităților sau imigranților... iar a doua zi e dovedit corupt, devine greu să mai crezi ceva, orice, din ce propovăduia el ieri. Devine apoi ușor să fii tentat de discursul opus - care spune că, dimpotrivă, progresul e rău, că democrația e „o gargară”, și că oamenii de știință ne mint pe banii noștri doar ca să le mai dăm ceva finanțare. Dar dacă oamenii de știință ne mint în privința încălzirii globale, oare nu ne mint în multe alte privințe? Câtă vreme politicienii care neagă încălzirea globală dețin majoritatea în parlamente precum cel al SUA, poate rămâne vreun adevăr științific, oricare, în picioare?

Dar vectorii de opinie care ne-ar convinge să credem că albul e negru și negrul e alb nu sunt neapărat dintre persoanele publice. Se poate întâmpla ca mentorii noștri de suflet, sau prietenii apropiați, sau rudele cele mai dragi, sau binefăcătorii pe diverse căi (poate un angajator care ne-a salvat de la faliment personal sau de la foame, poate un lider spiritual sau moral care ne-a pus ordine în viață), să se afle întâmplător deja prizonieri ai vreunei teorii absurde, precum cea că Pământul e plat, sau că nu există încălzire globală, sau că medicamentele anticancer sunt toate o fraudă, sau că românii sunt "poporul ales", sau că românii sunt o rasă inferioară, sau că vreo sectă secretă „conduce lumea” etc. În aceste condiții, este greu a nega teoria lor absurdă fără a-ți destructura o bună parte din viață, din înțelegerea pe care ai avut-o asupra lumii. În aceste condiții, e uneori imposibil să găsești alternative la afirmația fermă și irevocabilă: „Pământul nu e rotund”.

Postarea aceasta nu e însă neapărat despre forma Pământului; la urma urmei n-ar conta așa de mult cine ce crede despre acest aspect. Exemplul de mai sus este ilustrativ poate pentru multe alte atitudini care dictează încotro mergem fiecare, sau despre cine/cum ne pune în mișcare. Recent, la Convenția Partidului Republican din SUA pentru desemnarea candidatului la alegerile prezidențiale, vorbitorii atrăgeau atenția, în asentimentul marii mase a participanților, că rata de criminalitate din SUA e mai ridicată ca niciodată, și că trebuie revenit (desigur, votând candidatul potrivit la alegeri) la politicile dure și înțelepte de pe vremea președintelui Reagan, ca să „facem America sigură din nou”. În realitate însălucrurile stau exact invers: rata criminalității din SUA este azi la un minim istoric – iar tocmai în vremea președintelui Reagan se pare că fusese la un maxim. Pentru oamenii care fac aceste afirmații, sau pentru oamenii care le cred, realitatea factuală poate însă să fie mai puțin importantă decât factorii de relaționare socială de care am vorbit mai sus. Când un lider de opinie îmi spune de la tribuna oficială sau de la tribuna unei instituții de presă sau de la catedră că „e tot mai mult rău în lume” - lideri de opinie față de care eu sunt deja ireversibil atașat moral de multă vreme – atunci eu îi voi crede, chiar dacă acel „tot mai mult rău” ține mai degrabă de măsura în care el este scos la iveală tot mai transparent și nu de expansiunea lui reală. Îi voi crede, chiar dacă acel rău, măsurat obiectiv, e în realitate tot mai puțin și nu tot mai mult. Îi voi crede, pentru că altfel întreg universul interior mi se deformează. Îi voi crede, pentru că altfel ar însemna să ader la punctele de vedere ale unor lideri de opinie pe care azi îi găsesc inacceptabil de falși, corupți sau incompetenți.

În opinia mea toate cele de mai sus se circumscriu unei crize de gestionare a informației. Avem prea multă informație, și prea nestructurată. Ca răspuns la această criză, unii ar vrea să desființeze sau să cenzureze internetul și televiziunile, să nege sau să cenzureze dreptul la liberă exprimare, să restrângă dreptul la vot etc. În opinia mea astfel de soluții nu au ca efect aducerea la suprafață a adevăratelor repere morale și profesionale, ci pur și simplu sufocarea dezbaterii – și o aparentă ordine. Dimpotrivă, aș crede că există soluții pentru sistematizarea informației, pentru o mai eficientă comunicare, pentru decizii mai raționale – iar calea spre ele înseamnă tocmai mai multă educație și mai multă participare, nu întoarcerea la întuneric (întuneric la propriu pe sistemul „televizoarele și telefoanele și alte dispozitive pe curent electric ne strică viața”, sau la figurat pe sistemul „câinele e mai fericit ca omul deoarece nu-l preocupă decât voința stăpânului și mâncarea din farfurie”) sau la dictatură (fie ea și „luminată”, „cu față umană”, „înțeleaptă”, „renascentistă”, „de catifea” sau „a poporului”).