La ce folosește lucrarea de licență?

Răspunsul e evident pentru mulți dintre noi. Ea servește drept ocazie pentru student de a pune în practică proceduri și cunoștințe învățate până atunci „la facultate”, permițând examinarea capacității de lucru independent în specialitatea pentru care se acordă diploma. Lucrarea de licență ar trebui să constituie deci un exercițiu de situație „din lumea reală”, în care absolventul primește o sarcină de lucru precisă și individualizată, de rezolvat prin forțe proprii sub îndrumarea unui șef și eventual cu ajutorul unor colaboratori din interiorul unui colectiv de lucru.

Lucrarea poate fi un studiu de literatură (unde studentul primește/alege un subiect pe care trebuie să îl documenteze riguros din surse științifice, realizând o sinteză originală ca subiect și/sau ca abordare a acelor surse) sau un proiect de explorare practică în care studentul are/primește sarcina de a face experimente, deriva idei/concepte, defini ecuații sau alte lucruri pe care, măcar sub unele aspecte, nu le-a mai făcut altcineva până atunci.

În unele cazuri cadrul didactic nu poate (din lipsă de timp, sau de expertiză, sau de resurse materiale), sau studentul nu poate ca în timpul alocat pregătirii „lucrării” să genereze cu adevărat ceva original. Atunci i se poate repartiza studentului o temă/sarcină care nu implică experimente sau fapte originale, dar obligă la parcurgerea unor etape ce îi testează individual abilitățile de lucru – ceea ce până la urmă e tot ce se așteaptă de la o lucrare de licență. Într-adevăr adesea în „lumea reală” ți se cere „doar” să repeți ceva ce ai mai făcut, sau au făcut alții înaintea ta – pentru că pur și simplu acel „ceva” este folositor (spun „doar”, pentru că e mai greu decât pare la prima vedere). E important însă în acest caz să nu transformăm totul într-un simulacru de proces de cercetare, în care studentul „uită” să specifice clar în lucrarea scrisă că repetă lucruri făcute deja de colegi, prefăcându-se că abia acum descoperă, el pentru prima dată, acele lucruri/proceduri/idei pe care în fapt le repetă/reproduce. În astfel de situații partea introductivă a lucrării trebuie să specifice clar acest lucru, descriind corect ceea ce au făcut ceilalți până acum și anunțând simplu că urmează să reiei/reproduci procedura/experimentele inventate/descoperite de alții; la fel, partea de raportare a rezultatelor originale e cazul să facă referire la procedura deja efectuată de alții, explicând inclusiv măsura în care munca studentului reușește sau nu să replice rezultatele anterioare. În caz contrar, lucrarea poate fi descrisă ca o formă de fraudă academică, principial cu nimic diferită de popularul „plagiat”.

O altă soluție confuzantă este cea în care studentul vine cu neglijabil de puține date experimentale; am văzut mai multe lucrări unde pe post de „contribuții personale” candidatul depusese la un laborator comercial/public de analiză una până la câteva probe (de sânge, de apă, de praf sau de altele), i se arătase aparatura, iar apoi i se livrase un rezultat al analizelor ca să îl arate în lucrare Atât – aceasta era presupusa contribuție/muncă originală a candidatului. Desigur, exista și o parte introductivă de literatură destul de extinsă, deci se putea argumenta că lucrarea este în fapt nu una experimentală ci una de „studiu de literatură”. E clar însă că persistă neclaritate în mintea studenților despre ce este aceea o „contribuție originală” sau ce este aceea „cercetare științifică”.

Vin desigur apoi, la un cu totul alt nivel, formele manifeste de fraudă – cu lucrările cumpărate sau cele copiate.

În universul acesta de lucrări de licență dintre care un procentaj minor constituie un exercițiu real de cercetare științifică (în sensul de a genera cunoștințe noi, oricât de puține), mă simt obligat să revin cu întrebarea „la ce folosește lucrarea de licență”? Avem oare într-adevăr nevoie să obligăm toți studenții de la toate specializările să redacteze așa ceva? Oare nu ar fi mai productiv să păstrăm această procedură doar pentru studenții și instituțiile/conducătorii care aleg și care arată anterior că pot să o parcurgă? Nu ar fi mai logic ca exercițiul universal de „lucrare de finalizare a studiilor” să fie rezervat doar masteratului și doctoratului? În opinia mea, o astfel de situație ne-ar permite să curățăm foarte mult din presiunea care forțează mediul academic la risipă de resurse, producere de maculatură, încercări de fraudă academică și alte lucruri neproductive.

În fapt, din câte știu eu, țările cele mai performante academic (începând cu SUA) nu își obligă nici ele toți studenții de la licență să scrie o „lucrare” pentru a absolvi. China o face, poate și alte țări; însă e interesant de intrat pe wikipedia în limba română, pentru a vedea pagina intitulată „lucrare de licență”: pur și simplu nu există variante ale acestei pagini în alte limbi – ceea ce sugerează că avem o practică academică poate prea „originală”.