Tancurile lui Stalin n-au existat

Ni se spune la școală și în spațiul public despre cum după al doilea război mondial ne-a ocupat Stalin cu tancurile și a distrus democrația. Cu tancurile lui, Stalin a adus dictatura, eliminând fizic și legislativ sistemul de partide politice. Cu tancurile lui, Stalin a distrus economia de piață. Cu tancurile lui, Stalin a distrus legătura culturală cu occidentul progresist și dezvoltat tehnologic.

Vi se spune o minciună. Tancurile lui Stalin n-au existat (sau, mai exact, n-au folosit la nimic). Au existat doar cetățeni dispuși să strige „toți politicienii ar trebui spânzurați” (sau împușcați, închiși, violați, trași în țeapă, arși, concediați, castrați, și altele după gust) și că, în orice caz, democrația parlamentară cu partide este prin definiție rea.

Vi se spune o minciună. Tancurile lui Stalin n-au existat (sau, mai exact, n-au folosit la nimic). Au existat doar cetățeni dispuși să renunțe la dreptul la vot – sau dispuși să nu-l respecte pe al altora.

Vi se spune o minciună. Tancurile lui Stalin n-au existat (sau, mai exact, n-au folosit la nimic). Au existat doar cetățeni dispuși să fie de partea puterii în orice situație, chiar și în cele în care responsabilitatea civică ar cere altceva.

Vi se spune o minciună. Tancurile lui Stalin n-au existat (sau, mai exact, n-au folosit la nimic). Au existat doar cetățeni dispuși să urască „afaceriștii”, „firmele off-shore”, „multinaționalele”, „big pharma”, „conturile”, „profiturile”, „veniturile”.

Vi se spune o minciună. Tancurile lui Stalin n-au existat (sau, mai exact, n-au folosit la nimic). Au existat doar cetățeni dispuși să urască străinii, mai ales străinii care trăiesc mai bine ca noi, cu mai mulți bani și mai multe drepturi.

Vi se spune o minciună. Tancurile lui Stalin n-au existat (sau, mai exact, n-au folosit la nimic). Tot ce trebuia omorât pentru beneficiul dictaturii... am omorât noi înșine – nu tancurile lui Stalin. Ca dovadă, mulți dintre noi o fac și azi, când nu îi mână din urmă niciun tanc. Cine se uită azi cu atenție în jur, înțelege că povestea cu „comunismul impus de ocupația rusească” e foarte incompletă.

Dar la urma urmei, ce să ne mai mirăm că n-au existat tancurile, dacă nici măcar Eminescu n-a existat:

Eminescu n-a existat.

A existat numai o țară frumoasă

La o margine de mare

Unde valurile fac noduri albe.

Ca o barbă nepieptănată de crai.

Și niște ape ca niște copaci curgători

În care luna își avea cuibar rotit.

Și, mai ales, au existat niște oameni simpli

Pe care-i chema : Mircea cel Bătrân,

Ștefan cel Mare,

Sau mai simplu : ciobani și plugari,

Cărora le plăcea să spună

Seara în jurul focului poezii -

"Miorița" și "Luceafărul" și "Scrisoarea a III-a".

Dar fiindcă auzeau mereu

Lătrând la stâna lor câinii,

Plecau să se bată cu tătarii

Și cu avarii și cu hunii și cu leșii

Și cu turcii.

În timpul care le rămânea liber

Între două primejdii,

Acești oameni făceau din fluierele lor

Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor înduioșate,

De curgeau doinele la vale

Pe toți munții Moldovei și ai Munteniei

Și ai Tarii Bârsei și ai Țării Vrancei

Și ai altor țări românești.

Au mai existat și niște codri adânci

Și un tânăr care vorbea cu ei,

Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt ?

Acest tânăr cu ochi mari,

Cât istoria noastră,

Trecea bătut de gânduri

Din cartea cirilica în cartea vieții,

Tot numărând plopii luminii, ai dreptății,

ai iubirii,

Care îi ieșeau mereu fără soț.

Au mai existat și niște tei,

Și cei doi îndrăgostiți

Care știau să le troienească toată floarea

Într-un sărut.

Și niște păsări ori niște nouri

Care tot colindau pe deasupra lor

Ca lungi și mișcătoare șesuri.

Și pentru că toate acestea

Trebuiau să poarte un nume,

Un singur nume,

Li s-a spus

Eminescu.

[Marin Sorescu – Trebuiau să poarte un nume]