Blog Radu Silaghi-Dumitrescu

Ni se spune la școală și în spațiul public despre cum după al doilea război mondial ne-a ocupat Stalin cu tancurile și a distrus democrația. Cu tancurile lui, Stalin a adus dictatura, eliminând fizic și legislativ sistemul de partide politice. Cu tancurile lui, Stalin a distrus economia de piață. Cu tancurile lui, Stalin a distrus legătura culturală cu occidentul progresist și dezvoltat tehnologic. Vi se spune o minciună. Tancurile lui Stalin n-au existat (sau, mai exact, n-au folosit la nimic). Au existat doar cetățeni dispuși să strige „toți politicienii ar trebui spânzurați” (sau împușcați, închiși, violați, trași în țeapă, arși, concediați, castrați, și altele după gust ) și că, în orice caz, democrația parlamentară cu partide este prin definiție rea. Vi se spune o minciună. Tancurile lui Stalin n-au existat (sau, mai exact, n-au folosit la nimic). Au existat doar cetățeni dispuși să renunțe la dreptul la vot – sau dispuși să nu-l respecte pe al altora. Vi se spune

Un liceu de prestigiu din București afișează la ușă, cu semnătura directorului : „Este interzis elevilor apelarea...”. O greșeală gramaticală, de vreme ce „apelarea” este de genul feminin (deci poate fi „interzisă” nu „interzis”). Un altul, din Cluj, pretinde (tot cu un afiș oficial pe ușă) că „accesul părinților în școală este interzis”. Evident că autorii se gândeau doar la anumite ore și anumite situații - dar afișul spune cu totul altceva, și anume ceva absurd (ar fi însemnat că nu se mai pot ține ședințe cu părinții, serbări, audiențe etc). Coduri, anunțuri, regulamente din diverse unități de învățământ sau din alte părți abundă în virgule puse între subiect și predicat, dezacorduri, sau alte greșeli gramaticale pentru care autorii și-ar pica bacul oricât de profesori și directori sunt ei azi. La fel și în vorbirea liberă a dânșilor, începând cu păcătosul acuzativ (te-ai gândi că în epoca anticorupției am învăța și noi măcar acea parte din gramatică...), și terminând cu celeb

A fost (și mai este) chestiunea Roșia Montană . Acolo s-a exprimat împotriva unei anumite variante de exploatare (nu asupra exploatării ca principiu) însăși Academia Română. Ea este cel mai relevant for de specialiști din România – cel puțin pe domeniul științelor exacte, domeniu în știu sigur că e așa (cât de sigur? de exemplu cât cele cca 1300 de citări ISI pe care le am pe numele meu până acum). Lucrurile ar fi trebuit să se oprească aici, cu opinia Academiei. Dar nu s-au oprit. Opinia expertă a Academiei a fost ascunsă de către politicieni și de către societatea civilă sub preș, iar dezbaterea s-a mutat în stradă și s-a mărginit la argumente populiste. Argumente în care știința și datele exacte erau date la o parte. Argumente în care oamenii de știință nu erau invocați aproape niciodată, sau erau duși în ridicol (îmi aduc aminte o emisiune TV unde academicienii erau acuzați cinic de invidie pe vilele cu garaj pe care le primesc sătenii din Roșia de la investitorul străin). S-a i

Spuneam într-un comentariu anterior că presei române de azi pare că îi plaaace comunismul. Observația era indirectă, și se baza pe modul în care presa înfierează în cor și transpartinic pe oricine „face afaceri”, „are conturi”, „are off-shore”, „are interese economice în”, „are legături cu oameni de afaceri”, „are contracte cu...” etc.  Să încercăm însă și o abordare directă a problemei. Există în lume, după câte știu, cam trei țări oficial comuniste: China, Cuba și Coreea de Nord. Ultimele două sunt mici, și de aceea aparent neinteresante pentru majoritatea audienței de presă de la noi. China în schimb... Să vedem ce fel de știri dă presa românească despre China. Vă reamintesc, e vorba de presa dintr-o țară (România) care a scos în afara legii partidele comuniste; o țară unde acuzația publică „e omul rușilor” poate sugruma o carieră politică prin implicația că „e omul comuniștilor și adeptul restaurației comunismului și dictaturii ”. Dar să lăsăm rușii deocamdată, de vreme ce

Din zorii istoriei omenirii știm despre ritualurile de inițiere și sacrificare, precum cel care stă la baza baladei Miorița . Aceste ritualuri implicau sacrificii de ființe nevinovate – inclusiv de oameni – pentru îmbunarea zeilor și supraviețuirea comunității . Cu ochii de azi, ne dăm seama că acele practici erau nu doar criminale/sinistre ci și bazate pe minciună. Uciderea unui om nevinovat nu are cum să îmbunătățească șansele de supraviețuire ale unei comunități, nu? La ce folosea acea crimă? Existau oare cu adevărat acele spirite și acei zei păgâni pe care prin crimă ritualică societatea încerca să îi îmbuneze ? Folosea la ceva acel șir nesfârșit de nedreptăți? Răspunsul trist e că probabil da, folosea - în sensul că așa știau ei să supraviețuiască social. Atât puteau ei. Egoiști, violenți, cu inteligența cel mult semi-animalică, ucigând semenii cărora nu le ieșeau la timp și suficient de ascuțiți colții de animal de pradă . Devorându-și fără remușcări semenii prea puți

În țara în care muzeele de istorie ale Transilvaniei și Banatului din Cluj sau Timișoara stau esențialmente închise de ani de zile „pentru renovare ”, în țara în care Cazinoul de la Constanța se ruinează de ani de zile în așteptarea unei renovări și readministrări, în țara în care administrația ne obișnuiește cu „ nu știm, nu se poate, să vedeți procedurile nu ne lasă, să vedeți lumea e rea, să vedeți se fură, să vedeți se abuză, să vedeți că e pe rol, să vedeți că tocmai s-a declarat prioritate, s-a declanșat o licitație, s-a contestat o licitație”... în această țară se întâmplă un experiment remarcabil la Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice. Se declanșează competiții exact așa cum, și atunci când, au fost promise. Se livrează fonduri cercetătorilor mult mai repede decât în orice alt an, adică mult mai la timp, atunci când este nevoie de ele. Când se revizuiesc proceduri, metoda este simplă, clară, transparentă și de efect. Într-o țară de ostatici ai lui „nu ș