Vade retro Satana!... spuse el uitându-se în oglindă

Un comentariu din New York Times al unui profesor de științe economice de la University of Chicago relatează istoria unei încercări de a acorda note prea clar diferențiate între studenți.

Pe o scală de la A la F (A, B, C, D, F, fiecare notă având și variante cu + sau -), unde A ar fi nota maximă și C ar fi deja o notă insuficientă pentru promovare, studenții de la cursul profesorului în cauză primeau în medie note în jur de B+. Se poate face comparația cu sistemul de notare de la noi: un B+ ar însemna undeva în jur de nota 8.

Profesorul nostru a încercat la un moment dat să dea întrebări mai grele la examen, ca să poată să identifice mai bine studenții cei mai de vârf. Notele în catalog au rămas în medie aceleași ca de obicei, DAR pe foile de examen punctajele spuneau că studentul mediu răspunsese doar la 70% dintre întrebări.

Studenții au fost furioși deși nota finală în catalog pentru cineva cu acest comportament mediu a fost tot B+, ca în anii anteriori. Ideea că a reușit să obțină doar 70 de puncte din 100 era mai importantă; pentru mulți dintre cei examinați, mai importantă decât nota în sine. Iar examenul? L-au urât, la fel ca pe profesorul care a administrat acel examen.

Studenții nu erau furioși pentru că vreo întrebare ar fi fost greșită, sau că notarea ar fi fost incorectă. Nu, ei erau deranjați doar de sugestia că, dincolo de nota din catalog (care era până la urmă bună și în linie cu notele de A sau B de la toate celelalte materii) chiar există multe lucruri pe care ei nu știu sau nu pot să le facă deși ar trebui să le poată/știe face, și deși colegi de-ai lor chiar le fac.

Soluția aleasă de profesor pentru anul următor a fost să păstreze examenul exact la fel de greu, însă să scaleze punctajul în așa fel încât un student care răspunde corect la toate întrebările să primească 137 de puncte, nu 100. Notele trecute în catalog, exprimate din nou în sistemul A/B/C/D/F, au avut exact aceeași distribuție ca anul precedent, ceea ce este firesc de vreme ce și întrebările au fost la fel de grele. Și totuși, de această dată studenții nu au mai protestat. De ce? Pentru că acum pe foile lor de examen scria că aveau în medie 96 de puncte fiecare, ceea ce arăta mult mai bine decât cele doar 70 de puncte pe care le obținuse, ca medie, generația din anul anterior. Pur și simplu, deși studiau științe economice deci se presupune că acordau atenție datelor numerice reci, nu i-a mai interesat că cele 96 de puncte erau câștigate într-un sistem în care maximul era 137, deci în fapt ei câștigaseră tot doar 70% din punctele posibile, exact ca generația din anul precedent. Pur și simplu, 96 arată mai bine decât 70, și asta a fost de ajuns.

Așa că în al treilea an profesorul a continuat în același sistem, cu punctajul maxim la 137 de puncte. A adăugat în plus o frază amară și răzbunătoare: „This scoring system has no effect on the grade you get in the course, but it seems to make you happier”. Nimeni nu s-a mai plâns de sistemul de notare.

Ce ne învață experiența citată mai sus? Conform profesorului, ne-ar învăța că oamenii sunt aparent profund iraționali și impredictibili, luând decizii economice sau sociale după argumente care sfidează logica.

Dimpotrivă, eu aș spune că oamenii sunt perfect raționali și predictibili, atâta vreme cât încerci să îi prezici după un sistem de coordonate suficient de complex sau relevant. E profund greșit să pui semnul egal între „logică” și „un sistem de coordonate incomplet” sau "propriile mele preconcepții". Era ilogic acum 500 de ani ca oamenii să pună piciorul pe planeta Marte; azi acea aterizare pare un subiect de discuție rezonabil. Era ilogic acum 1000 de ani ca o cruciadă întreagă să eșueze din cauză că nu ar fi avut, vorba televizorului din ziua de azi, „zilnic fructe și legume”; azi, cunoscând ce face vitamina C în organism și ce înseamnă scorbutul, știm și înțelegem exact legile după care acei cruciați au pierit.

Ce ne mai învață experiența citată mai sus? Că atunci când îi expunem omului prea clar care îi sunt limitele curente ca individ sau ca grup social, ca persoană sau ca angajat, ca tânăr cercetător sau ca parlamentar, când îi punem în față o oglindă prea simplă și prea puțin edulcorată, reacția va fi să respingă oglinda cu cele mai (aparent) iraționale argumente, și să își transfere reacția viscerală de respingere inclusiv către cel care a adus oglinda în discuție, sau către oricine l-a îndemnat să o folosească. Vade retro, Satana!... vor striga ei privind în oglindă.

Astfel de stări de lucruri nu mai țin deja doar de New York Times, sau de University of Chicago. Le avem și aici, la noi, iar repulsia și virulența afișate de noi împotriva oglinzii nu sunt cu nimic diferite de cele ale studenților economiști din Chicago. Sigur, poate cu un pic de specific național, sau de specific antinațional, dar e exact aceeași ca oriunde altundeva în lume, pentru că oameni suntem și oameni vrem să rămânem, fără să strivim corola de minuni a lumii.