Originalitatea eficientă a SRI/DNA

Înțelegem de la știrile de zilele acestea că ani la rând SRI și DNA au folosit în comun în activitățile lor profesionale aceeași infrastructură de monitorizare a comunicațiilor private. Anume, o singură infrastructură, nominal în proprietatea SRI. Mai înțelegem de asemenea că acest aranjament a fost atipic unei societăți democratice, dar foarte eficient economic - și de aceea cât se poate de acceptabil: s-au evitat cheltuieli semnificative de infrastructură la DNA, dacă tot avea SRI infrastructura. Curtea Constituțională a spus însă recent că această stare de lucru trebuie să înceteze, deoarece SRI nu face parte din puterea judecătorească, deci nu ar avea căderea să își implice tehnica și personalul în anchete ale procuraturii.

Guvernul a oferit o soluție temporară problemei ridicate de Curtea Constituțională: SRI să permită accesul nemijlocit (fără implicarea personalului SRI) al procurorilor la instrumentația de interceptare. La instrumentația SRI. Într-o piață publică de idei în care se acceptă aproape orice spune sau cere procuratura (nu mă refer la Rusia lui Stalin, ci la România lui 2016), soluția propusă de guvern pare să fie cât se poate de decentă. Mai puțin se discută însă problema din punct de vedere al securității naționale: soluția propusă de guvern înseamnă că un set de oameni care nu au atribuții/experiență/certificări de siguranță națională (procurorii) primește brusc acces liber și nemijlocit la infrastructură strategică în asigurarea securității naționale. Conceptul că principalul serviciu de informații al unei țări poate să își pună pur și simplu infrastructura la dispoziția completă și nemijlocită a unei instituții civile, fără să verifice în ce fel și în ce măsură acei civili fac uz de acea infrastructură... mie mi se pare demn de Hollywood. Sigur, nici varianta opusă nu sună logic – cea în care serviciul de informații devine vioara întâi în justiție, încălcând separația puterilor în stat.

Există oare o soluție mai bună sau mai sigură? Nu știu. E tentant să spunem „să facă ce știu, să lucreze cum știu, numai să ne protejeze”; tentant poate - dar în același timp înseamnă abdicarea noastră in corpore din funcția de cetățean al unui stat democratic. Mă întreb însă, alături de prea puțini, care este utilitatea juridică/judiciară, sau la ce-i folosește unui judecător că interceptând traficul informațional privat (telefon, internet, vorbe în dormitor, ce o fi) el află ce vorbesc niște indivizi, sau ce gândesc. Într-un stat democratic, legea nu pedepsește vorba privată, sau gândul privat, ci fapta. Ba din contră, pedepsește fapta de a te amesteca prea mult în vorbele și gândurile private ale cetățenilor – chiar atunci când acei cetățeni sunt, omenește vorbind, vrednici de dispreț. E altceva când vine vorba de SRI: cu siguranță nu ne-ar interesa atât să ne spună post-factum cu dovezi materiale cine a comis un act terorist – ci să-l împiedice și să ofere dovezi pentru prinderea, neutralizarea, și pedepsirea conspiratorilor.

Ce pot face SRI și DNA pentru a ieși din această situație? Nu am căderea să pretind că le pot proiecta eu vreun drum prin hățișul legislativ local și internațional. Ce pot face cetățenii? Cu siguranță pot rezolva problema corupției cu mult înaintea SRI/DNA. Actele de incompetență (deci implicit și cele de corupție, care nu sunt decât o mică fațetă a incompetenței) rânjesc prea public pe fața/înfățișarea/averile/casele/mașinile/conturile persoanelor publice, sau pe fațadele clădirilor publice, pe manualele școlare, pe reperele culturale îngropate în uitare sau in perpetuă „renovare”, sau pe bordurile și trotuarele schimbate la fiecare doi ani, sau pe industria parazitată, sau...sau... Le știm și le vedem fără să fie nevoie să ne mai spună procurorii. De ce, atunci, mai lăsăm acei oameni incompetenți să câștige în continuare viitorul nostru ca premiu la un perpetuu joc de alba-neagra? Probabil pentru că ne e teamă să ne asumăm responsabilitatea de a-i schimba. E prea comod să aruncăm peste umăr câte un „dar dintre cine să alegi? Toți sunt la fel. Toți suntem la fel”. 

Oare toți suntem la fel? La acel fel? Dacă da, atunci plângerile noastre de cetățeni nemulțumiți... sunt dizgrațioase. Dacă nu, atunci ele nu au nicio scuză.