Nu vreau să fiu corect politic

Îmi vine greu să găsesc o manevră mai toxică decât aceea de a pune peste bunul simț eticheta „corectitudine politică” (termenul din engleză - „politically correct”).

E o chestiune de bun simț ca oamenii să aibă drepturi. E o chestiune de bun simț ca femeile să nu fie socotite „mamifere inferioare omului”. E o chestiune de bun simț să nu ierți nimănui măcar aluzia că Auschwitz-ul „e discutabil”, sau că există rase „mai rele” ori „mai puțin capabile”, ori națiuni „predispuse la furt”. E o chestiune de bun simț să nu accepți furtul – fie comis asupra ta fie comis în favoarea ta. E o chestiune de bun simț să nu negi cultura maghiarilor în România, sau cultura românilor în Ungaria. E o chestiune de bun simț să nu-ți dorești să fii „stăpân” peste alți oameni; e o chestiune de bun simț să nu-ți dorești să iei demnitatea și sângele altuia pentru propriile tale pofte efemere. E o chestiune de bun simț să sancționezi dur dictatorii și să alini suferința celor care fug din calea criminalilor de război – mai ales când criminalii din acel război, fie el și foarte departe, folosesc arme produse la tine în țară sau bani primiți de la statul tău. E o chestiune de bun simț să ai dreptul la viață, la educație, la vot. E o chestiune de bun simț să fii om. Toate acestea sunt pur și simplu corecte, nu „corecte politic”; nu sunt o „prostie” „inventată” de niște „politicieni” sau de „neo-marxiști”. 

Cei care folosesc expresia „așa e politically correct”... fac afirmația implicită că dreptul meu la cuvânt, la demnitate umană, sau la viață, e acordat doar din vremelnică obligație - și că de fapt nu-l merit. Că-l merită doar dânșii și amicii lor.