Postări

Se afișează postări din octombrie, 2015

Să se dea o lege, să se interzică

Iritați de lucruri strigătoare la cer, precum oamenii răniți sau uciși de șanțurile insuficient semnalizate de pe străzi, unii dintre noi are vrea să se dea o lege care să le interzică. Realitatea tristă e că ele sunt de mult interzise. În privința foarte multor lucruri, nu avem neapărat nevoie de legi noi, ci de a respecta până la capăt legile existente. Sau, dacă avem chiar nevoie, este pe criterii psihologice: o lege nouă ne ajută să ne împăcăm cu faptul că n-am respectat-o pe cea veche. Ne prefacem deci că era vina ei, vina lor, și că de de mâine, de când noi vom fi făcut o lege adevărată, totul va fi mai bine. Sigur că trebuie să ne auto-amăgim așa. Alternativa ar fi să conștientizăm că fiecare dintre victimele de pe stradă – de la cei accidentați în șanțuri și cratere nesemnalizate la cei căzuți victime excesului de viteză pe drumuri sufocate și improprii, dar și la „domnul Lăzărescu” – fiecare dintre ei ne are pe noi toți, sau aproape pe toți, drept călăi colectivi. Evident, …

Universitatea nu e pentru oricine

Imagine
E un loc comun, acela de a ne plânge că în ziua de azi sunt prea multe universități, că diplomele fiind așa de multe și de accesibile nu mai înseamnă nimic. Că de fapt universitatea nu ar trebui să fie pentru oricine. Aș insista să separăm cele două aspecte – cantitatea și calitatea. În privința cantității, este complet neadevărat că avem prea multe universități, sau prea mulți studenți. Față de media UE, avem mai puțin. Iar media UE este semnificativ sub SUA (ironic poate, în condițiile în care destui europeni tind să aibă un complex de superioritate culturală față de americani). Iată datele, reprezentate ca procent de absolvenți de învățământ superior raportat la totalul forței de muncă (sursa trendeconomy.com):
Datele de mai sus arată că am avea nevoie de o creștere semnificativă a numărului de persoane care au absolvit universitatea.
Datele colectate de Banca Mondială (+ o extrapolare pe 2012-2013 de aici) arată că România a făcut într-adevăr eforturi dramatice pentru a se alinia…

Ridicolul a 5 ani din viață

La ieșirea de la audieri anticorupție, avocata unei relativ celebre părți acuzate declara, apelând la simpatia audienței pe care i-o puteau aduce reporterii prezenți, că acuzațiile se referă la suma de doar 17000 de euro. Mimica și cursul frazei sugerau că este o sumă ridicol de mică. Sigur, ridicolă în raport cu ceea ce sunt ei obișnuiți să numere. Sunt însă destui oameni în această țară, mai ales dintre cei de-o vârstă sau mai tineri decât acuzata citată mai sus, pentru care ridicola sumă de 17000 de euro poate însemna veniturile a 5 ani de muncă, sau chiar mai mult (ca să nu mai vorbim de oamenii din alte țări, mai la est sau mai la sud, care nu au speranța de a aduna această sumă din venituri legitime nici măcar într-o viață întreagă). Și totuși, mulți dintre aceștia tolerează, sau urmăresc hipnotizați, paradele superiorilor care privind de sus mia de euro se învârt între ei până la amețirea, și devalizarea, contribuabilului.

Cele mai scumpe autostrăzi din...?

E greu de prezentat azi altcumva decât ca un fapt cert ideea că România are autostrăzi mult mai scumpe decât alte țări, și că o bună parte din acel preț e cauzată de corupție. Pentru documentare, de exemplu aici: „The price per kilometer of highway varies in the plain area between EUR 2.68 million for the Fetesti – Cernavoda segment, and EUR 11.6 million for the Pitesti bypass. In Bulgaria, the price varies between EUR 2 million and EUR 2.8 million per kilometer of highway”. Într-adevăr, un cost de cca 12 milioane de euro per kilometru, față de doar 2-3 milioane în Bulgaria, pare strigător la cer. Doar că apoi aș merge la un site de specialitate din străinătate, unde citesc următorul text, datând de câțiva ani deja: „highways in Austria cost €12.87 million/km. The next most expensive country is Hungary at €11.21 million/km, followed by Slovakia at €9.56 million/km and then the Czech Republic at €8.86 million/km. At the other end of the spectrum, costs in Denmark are only €5.89 millio…

29 milimetri de autostradă

În calitate de cetățean al României, am 29 mm de autostradă „per cap de locuitor”, conform datelor publice. Dintre țările OECD, adică între 30 dintre cele mai dezvoltate țări din lume, suntem pe ultimul loc. Și nu oricum, ci cu o valoare indicatorului de zece ori mai mică decât cei de pe locul imediat deasupra noastră, și de o sută de ori mai mică decât cea corespunzătoare primelor locuri. Partea pozitivă: acei 695 kilometri ai noștri au fost construiți aproape toți în ultimii 10-15 ani, ceea ce înseamnă o rată de creștere mai bună decât a Marii Britanii. Premizele de creștere par excelente. Atâta doar că potrivit informațiilor oficiale România are în lucru azi doar 230 km. Pe lângă ei, proiectele propuse (nici măcar demarate) ar mai permite poate dublarea numărului de kilometri de autostradă din țară. Or, pentru a ajunge din urmă măcar penultima clasată din OECD, ar fi nevoie nu de încă 600 de km, ci de încă 6000. Nici ca număr de mașini pe cap de locuitor, nici în general ca PIB,…

Pios, să-i moară familia

Un fișier PowerPoint de pe internet, cum circulă multe, vorbește în imagini frumoase și în câteva comentarii succinte despre o atracție turistică mai specială, cu încărcătură religioasă undeva în Estul Europei. Un loc notabil, cu siguranță.
Undeva pe slide-urile acelea însă, printre comentarii decente și fotografii artistice, aflăm că șoferul de utilaj care a primit la un moment dat de la atei ordinul de a demola așezământul... a murit brusc, el și familia lui. Alăturarea imaginilor și comentariilor pioase și serene despre credință și cer albastru cu... moartea brutală și nediscriminată a dușmanilor și a familiilor lor, mi se pare pur și simplu subumană. Găsim acest gen de atitudine infantilă în logică și ticăloasă în efect peste tot în jurul nostru – și, corolar firesc, inclusiv la voci care vorbesc mai explicit sau mai implicit pe banii (deci, formal, în numele) contribuabilului.

Subordonarea ca esență?

În efervescența democratică și reformatoare de după 1989 a devenit foarte ușor să uiți cine ce cui datorează nu doar la nivel istoric ci și în raporturi de subordonare instituțională. În fapt, în discursul public atunci când cineva vorbește de „colaborare instituțională” expresia chiar lasă o impresie de lucru ieșit din comun și relativ rafinat.

Are sens, cred, să ne fie clar cine cui se subordonează, cine pe cine finanțează, cine cui garantează munca sau existența. Există însă și curentul de a exagera în această recunoaștere, și de a o transforma în paradă sterilă. Citesc pe pagina de Facebook a unui teatru orășenesc din țară, imediat sub numele teatrului, ca parte a titlului paginii de profil al său, o notă explicativă: „Instituție publică de spectacole și concerte subordonată Consiliului Local al...”. E foarte important să fie clar cine finanțează actul cultural respectiv, însă cuvântul „subordonat” parcă vine prea brusc atașat de tot acest eșafodaj. Să fie oare aceea esența teatrul…

20% violență, 3% audiență

Imagine
Câtă violență găsim la televizor? Dincolo de clișeele facile pe care le-a auzit toată lumea, o statistică recentă vine cu valori numerice concrete (date preluate de pe blogul Radu Herjeu): ponderea de timp alocată în buletinele de știri violenței este între 2 și 20%. Cum a comentat și autorul, și cum am comentat și eu aici sau aici, procentele de 20% nu reflectă corect realitatea cotidiană atât cât o știm noi. Spre comparație, tabelul de mai jos reia în paralel datele despre profitabilitate și despre audiență (pe care le-am mai prezentat șiaici).
Post Violență Audiență Profit Prima TV 21 % 3 % -29 % Pro TV 19 % 15 % -5% Antena 1 16 % 13 % -9% Kanal D 10 % 7 % -24% B1 TV

300 de cuvinte per kilogram-lună

În încercarea de a stimula competitivitatea, multe părți ale sistemului universitar încearcă să impună baremuri de producție. În funcție de domeniu și de postul pe care ești angajat sau la care aspiri, ai de scris o carte la x ani, un articol într-o revistă de specialitate la y luni, și așa mai departe (recenzii, traduceri, postere, conferințe, rapoarte tehnice, etc). În versiunile mai sofisticate, cărțile sunt diferențiate între ele în funcție de editură sau de subiect, și la fel se face diferență între articole în funcție de revistă - astfel încât un articol de tipul t valorează de trei ori mai mult decât altul de tipul ț, care valorează de zece ori mai mult decât unul de tipul v, și așa mai departe. Adesea, se ia în evidență și numărul de pagini – iar o colegă remarca sentențios că vom ajunge la nivelul de a număra și cuvintele – punând baremuri de genul „300 de cuvinte pe lună per kilogram de angajat” (pentru că, nu-i așa, angajatul care mănâncă mai mult trebuie să și producă mai…

Imigranții - milă sau forță din partea nativilor?

Prin definiție, când cineva se mută pe un pământ care nu era al alui, și nu plătește pentru asta, se cheamă că accesează gratuit resursele altuia – fie prin forță fie apelând la milă. În principiu azi, când pământul e tot mai scump și oamenii tot mai mulți, avem dreptate să ne uităm cu atenție cine ce face cu el, și să socotim cu atenție câți imigranți se așează pe el – fie în Iordania, fie în SUA, fie în UE.
Dar... dacă luăm în serios datele științifice, toți suntem imigranți. Aproape niciuna dintre națiile contemporane nu sunt cu adevărat „native” acolo unde trăiesc ele azi. Mai toate au ajuns acolo, mai recent sau mai demult, prin migrație și prin exterminareapopulațiilor anterioare (fie prin violență, fie prin asimilare, fie prin ambele). Dacă nu au fost turcii, rușii sau maghiarii, atunci au fost cumanii, slavii, gepizii, romanii, dacii, sciții, celții, și cei dinaintea și dinaintea lor. Dacă luăm în serios datele științifice, putem cel mult să speculăm că singurul loc în care oam…

Mai încet cu activismul

Cred că merită vorbit despre noile instrucțiuni guvernamentale pentru cadrele didactice australiene, pe subiectul cum să recunoaștem „radicalizarea” și să o prevenim. Motivația este că cineva care are opinii radicale va putea „în anumite condiții” să devină violent. Instrucțiunile includ niște „studii de caz” fictive, pentru a ilustra conceptele. Cazul care face vâlvă este al lui Karen, care, deși ajunge „radicală”, provine dintr-o „familie iubitoare, care nu a participat la nicio formă de activism”. „Nicio formă de activism” e scris în acele instrucțiuni aproape ca o laudă. Familiile normale nu se ocupă de activism, ci își văd fiecare de ale ei. Ce fel de activism? Păi, între cele mai notabile ar fi potrivit australienilor cele legate de „mediu, economice, etnice și separatiste”. Activiștii pe tema Roșia Montană, protestatarii anti-corupție, cei care iau poziție publică în favoarea sau contra imigranților economici, dar și UDMR-ul, ar avea motive serioase să se teamă de guvernul a…