Un halucinogen numit corupție

Pentru orice om de rând, cifrele vehiculate în jurul corupților din România sunt paralizante. Milioane, miliarde, etc. Se vorbește de căpușarea bugetelor, ca regulă, cu câte 10% din fiecare contract, sau și mult mai mult. Economia subterană a României reprezintă, conform experților, aproape 30% din PIB. În acest context, opinia publică urăște sincer și visceral corupții. Îi socotim în general, pe ei și pe înaintașii lor, principalii vinovați pentru faptul că suntem atât de puțin față de ceea ce am putea fi.

Stop. Duș rece, graficul de mai jos – PIB per cap de locuitor în România față de alte câteva țări (sursa: © TrendEconomy.com).

PIB-ul României este așadar relativ constant de mai mult de 30 de ani, și la distanță enormă de cel al Germaniei, adică de un reper la care probabil, conștient sau nu, asumat sau nu, aspiră mulți dintre noi. Dacă cineva ar elimina brusc din economia României toată corupția, evaziunea fiscală, și alte elemente ale economiei subterane, și ar aduce toate acele sume înapoi în economia reală, oficială...graficul de mai sus ar arăta aproape la fel. Abia dacă am putea spera să ajungem din urmă Polonia (sau alte țări din zonă aflate la același nivel la acest criteriu – precum Croația sau Ungaria). Nicio șansă de a acoperi distanța zdrobitoare care ne separă de Germania, sau poate chiar de Grecia (e poate jenant cât de mult i-am deplâns unii dintre noi pe greci din cauza crizei financiare de acum câteva luni...).

Că locul corupților, evazioniștilor, al celor care abuză de putere, al trădătorilor de țară, etc, e la închisoare – e foarte clar după toate legile și regulile din lume. În orice țară, a scăpa de ei înseamnă un pas spre mai bine, spre o societate mai sănătoasă, mai eficientă. Ne amăgim însă amar atunci când ne închipuim că distanța dintre noi și economiile avansate ale lumii se poate acoperi doar prin zidirea unor corupți în celulele închisorii. N-a funcționat pentru Meșterul Manole, nu va funcționa pentru noi cei de azi. Distanța aceea ține mai degrabă de eficiența organizării societății, și de alegerile pe care le face fiecare dintre noi în fiecare zi. De măsura în care acceptăm ca societatea să ne fie administrată ineficient, de măsura în care căutăm cu adevărat progresul. Cât de mare ar trebui să fie acea schimbare? Ne putem face o idee dacă urmărim „evoluția” PIB-ului României în graficul de mai sus: este aproape neschimbat, la scara a 35 de ani și în comparație cu restul lumii. Am avut de atunci o dictatură comunistă, o revoluție, schimbări majore de politică externă și internă, și o mulțime de lideri care sunt sau au fost convinși că au schimbat fața țării. Copiii de azi, parașutați în anii '80, s-ar simți probabil pe altă planetă. Și totuși, graficul de mai sus sugerează că aproape nimic nu s-a schimbat în esența societății. Da, am vopsit multe garduri, am schimbat multe etichete, și am împușcat un dictator. Dar pare că în toți acești ani, am rămas aceiași, aproape deloc schimbați în lumina întrebării reci: ce rezultate concrete, cuantificabile, ai avut? Din datele de mai sus, nici revoluții, nici parlamente, nici reforme, nici FMI-uri nu au cum să schimbe semnificativ eficiența economică a României. Poate doar o revoluție interioară a fiecăruia, sau măcar a majorității, astfel încât să cerem mai mult de la modul în care suntem administrați și organizați, și să înțelegem că democrația, atât cât poate ea exista azi, înseamnă în primul rând foarte multe responsabilități – și nu (doar) dreptul de a înjura corupții de ieri cu aceeași patimă cu care îi votezi pe cei de azi, amăgindu-te că ei, și numai ei, corupții, stau între tine și PIB-ul Germaniei.