Modestie sau auto-hipnoză colectivă?

Pe internet, în foarte multe dintre filmulețele și albumele foto care încearcă să arate cât de frumoasă este România, predomină de departe peisajele. Foarte des, sunt imagini reprezentative pentru lucruri pe care nu le găsești oriunde altundeva în lume (deși, ca să fim onești, se găsesc în multe locuri delte, munți, păduri, pășuni, sate, castele, palate, temple sau râuri nu mai prejos de ale noastre). Ocazional, mai vine câte o imagine cu clădiri istorice (câte un castel, câte o Operă sau o biserică, sau un sat cu iz patriarhal), și foarte rar câte o panoramă largă cu ceva modern (Palatul Parlamentului, sau vreun ansamblu de clădiri recente ale Bucureștiului).

Cât de reprezentative sunt însă toate acestea pentru țara în care trăim noi, pentru experiența de viață a cetățeanului mediu? Cred că dacă retrăiți filmul zilei dumneavoastră de azi, până la citirea acestui text, sunt foarte mari șansele să constatați că el nu seamănă deloc cu acele albume și filmulețe cu peisaje (dacă greșesc, vă invidiez). Sunt deci șanse să constatați că v-ați întâlnit azi cu mult mai mulți oameni decât copaci, cu mult mai multe mașini decât flori, cu mult mai mult asfalt decât iarbă, cu mult mai mult beton tern decât coloane brâncovenești sau înflorituri secuiești, cu mult mai mult gaz de eșapament decât negură de poale de munte, cu mult mai mult stres decât calmul (aparent și el) al unui car tras de boi.

Să fie oare această dihotomie o ilustrare a unei remarcabile capacități de a eluda realitatea? Trăim oare, mulți dintre noi, cu mintea în acele tărâmuri de vis din care de fapt dacă avem noroc vedem eventual abia câte o frântură de două-trei ori pe an? Se poate – cum unii trăiesc cu mintea în lumea câte unui sport deși nu calcă niciodată ca jucători pe „iarba” de mult artificială a marilor arene pe care ei le venerează în aceeași măsură în care e aparent venerat Transfăgărășanul în România. Ceva în această privință încearcă să spună și specialiștii în psihologie, și am comentat aici cum nici lingviștii nu sunt departe.

Sau să fie oare un element de modestie din partea noastră? Să socotim oare că noi, ca persoane sau ca prezent, nu avem ce căuta în acele filme sau albume foto? Într-adevăr, aș presupune că la un sondaj majoritatea concetățenilor noștri ar spune nu e cazul ca tocmai ei sau tocmai cotidianul lor să apară în prim-plan într-un album despre cât de frumoasă sau de specială e România.

În ambele cazuri, turistul străin eventual atras aici de albumele noastre riscă să înceapă prin a avea câteva surprize, dacă nu reușim să îl strecurăm repede pe lângă realitatea noastră cotidiană și înspre peisajele promise.

Poate că ne-ar prinde însă bine să ne concentrăm mai atent/des pe acea realitate cotidiană. Poate vom constata că nu e nici ea de ignorat, și că nici oamenii din jurul nostru nu sunt, în majoritatea lor, niște oi negre cu care oaspetele să nu fie cazul să-și pângărească ochii – sau, în orice caz, că sunt în decente feluri mai albe decât destule altele de după dealuri.