Negri la inimă

Ni se pictează în diverse comentarii din spațiul public o imagine de popor relativ negru la inimă, care nu donează și nu face fapte bune. Raportul World Giving Index arată că situația donării caritabile din România e similară cu a multor țări din Europa de ~Est (Muntenegru, Croația, Turcia, Rusia, Bulgaria, Serbia, Grecia, Lituania, Polonia, Cehia sunt toate sub România în acel clasament, iar apropiat deasupra mai întâlnim Ucraina, Estonia, Moldova; foarte aproape, și Franța). Problema s-ar pune deci în general pentru tarile estice, nu doar pentru România.

Clasamentul citat se bazează pe un sondaj în care se pune întrebarea dacă în ultima lună subiectul a donat bani pentru scopuri caritabile, sau a petrecut timp în activități de voluntariat, sau a ajutat străini. Se calculează procentajul din populația totală care se implică în fiecare dintre cele trei tipuri de acțiuni, apoi se face media procentajelor. În România, această medie este undeva la 22%. Sunt indexate circa 130 de țări și teritorii (dintre cele aproape 200 din lume). La vârf întâlnim, cu procente de circa 60%, SUA, Myanmar, Canada, Irlanda, Noua Zeelandă, Australia sau Malaezia.

Conform unei analize Forbes, datele statistice citate mai sus pot ascunde motivații și obiceiuri foarte diverse. Spre exemplu în SUA două treimi din donații merg spre biserici, care mai departe folosesc banii fie pentru acțiuni caritabile efective, fie pentru propria funcționare (salarii sau alt fel). Alte țări, ca Olanda și Suedia, sunt mult mai active pe direcția de voluntariat. Un alt factor e inegalitatea socială: țările cu sisteme sociale mai stabile, sigure și generoase (finanțate din taxe mai mari) tind să doneze mai puțin decât SUA, de exemplu. Am punctat aici cum România are unul dintre cele mai mici nivele de taxare din Europa, iar la capitolul inegalitate are o poziție relativ medie. Analiza Forbes punctează că nivelele mici de taxare pot stimula dorința de donare, atât prin plasarea răspunderii deciziei asupra contribuabilului (inclusiv cu personalizarea recompensei la nivel moral sau fiscal), cât și prin faptul că nefiind impozitat atât de dur are mai mulți bani de dat. Evident, țările mai puțin dezvoltate economic, precum cele din Europa de Est, vor avea inerent mai puțini bani de dat decât cele mai bogate, indiferent de nivelul de taxare. Tot situația economică, și probabil și tradiția administrativă, sunt probabil răspunzătoare pentru faptul că sectorul ONG-urilor și voluntariatului în general acoperă în jur de 14% din totalul forței de muncă naționale din Olanda, 10% în Belgia, Irlanda sau SUA, și în jur de 5% sau mai sus în mai multe alte țări din UE. Dintre acești lucrători, în majoritatea celor 36 de țări pentru care statistica citată este disponibilă, mai mult de jumătate sunt plătiți pentru activitatea desfășurată; la extremă, în Egipt sunt aproape toți plătiți – în timp ce procentaje mari de remunerare au și Belgia, Irlanda, sau Coreea de Sud. La polul opus, proporția de voluntari este dominantă în Suedia, Tanzania, dar și România. Țara noastră are însă un procentaj total foarte mic, de doar 0,8% din totalul forței de muncă din economie - similar cu Polonia, Slovacia și Ungaria, și de două ori mai mare decât Mexicul.

Pe de altă parte, amplitudinea fenomenului de donații caritabile sub formă de bani în fondul bisericii, sau în fondul clasei, sau în fondul școlii, etc, este cu probabil subestimată în toate acele statistici când vine vorba de Europa de Est, sau cel puțin de România. Astfel de forme de donare „voluntară” sunt privite de societate ca atât de importante încât cei care le evită cu scuze de tipul „este ilegal să fiu obligat”, sau „faceți evaziune fiscală prin aceste fonduri” suferă anateme de diverse feluri. Printre cele mai ironice este cea de „comunist”, înțeleasă de mulți ca „persoană cu respect exagerat pentru legi și regulamente” - deși în alte contexte același „defect” e „comercializat” în sens pozitiv: „la nemți legea e lege”. Mai serios însă, avem în România o mulțime de contribuții de tip caritabil sau pentru ajutorare care în alte țări sunt privite în față ca ceea ce sunt, adică voluntare, în timp ce la noi sunt atât de general înrădăcinate (atât de puternic este simțul datoriei de a da) încât le ignorăm sau le trecem la capitolul „obligații”. „Fondul școlii/clasei” este, din câte am aflat de la școlile cu care am avut de-a face, singura sursă de finanțare din care școlile se pot întreține dincolo de salariile de bază (și exagerat de mici) ale personalului esențial (ba, pe alocuri, din fondurile acestea colectate benevol se mai plătesc și venituri personalului auxiliar, nu doar reparații, materiale didactice etc). Comunitatea participă deci benevol și fără să facă paradă la susținerea, prin donații, a sistemului de învățământ. Sigur, mai rar se construiesc efectiv de la zero școli din astfel de bani – dar asta poate fi și din cauză că numărul copiilor este în scădere. Prin contrast, numărul de biserici a fost multă vreme în creștere – și probabil va mai fi pe măsură ce câștigă teren religiile importate în dauna celei ortodoxe – dar probabil doar din cauză că acolo exista un dezechilibru (acumulat din perioada socialistă) în raport cu țările din lumea liberă. Asupra acestui din urmă aspect am mai comentat cu date concrete aici (unde am arătat de asemenea cum bugetul cultelor este în România infim în raport cu cel al sănătății – și probabil că este prin urmare foarte mic și în raport cu cel al educației).

În concluzie, cred că e important să ne vedem exact cum suntem – adică, la capitolul donații caritabile, foarte similari cu restul țărilor din regiune, mult mai puțin dezvoltați decât țările cele mai bogate (dar oare nu aceeași e situație la aproape orice alt indicator social sau economic? Nu e și acesta în diverse feluri indirecte un indicator al stării economice?). Dar și că poate nu suntem atât de inerți pe cât sugerează sondajele citate mai sus. Ba mai mult, dacă urmărim procentajul de voluntari raportat la cei care sunt plătiți efectiv pentru munca în organizații caritabile în România, pare că suntem într-o măsură ușor mai mare împinși de suflet decât de bani în acele activități.