Pumnul în burta copilului vândut

Ultimele două ediții de alegeri prezidențiale din România au fost marcate de două fenomene gemene.

În 2009, cu scurt timp înainte de votul final s-au difuzat imagini în care unul dintre candidați ar fi lovit un copil în față cu dosul palmei. Spectaculos, odată subiectul inflamat de reacția unanimă a opiniei publice și a mass-media, el a fost transformat într-o puternică armă în favoarea celui incriminat. Astfel, la început câțiva jurnaliști, apoi un întreg tăvălug, au început să aducă exagerări știrii, transformând palma în pumn, exagerându-i intensitatea, și, mai ales, mutând complet în afara discuției punctele slabe unde candidatul trena – mai ales acela unde era acuzat de inconsecvență (promis salarii mărite la profesori și apoi făcut opusul, etc) sau frivolitate (restaurante, blonde, etc). Noile acuze contracarau dubiul despre cât de „hotărât” era, dar îi ofereau și ocazia de a centra dezbaterea electorală pe calitatea sa de victimă a unor atacuri exagerate - tocmai în contextul în care contracandidatul îl acuza de atitudine agresivă și abuzivă. A venit apoi pixelul albastru, și celebrul jurământ în direct despre cum nu ar fi lovit copilul cu pumnul în burtă. Campania fusese adusă înapoi pe propriul teren al candidatului, și, probabil, destui alegători convinși. Interesant poate, dezvăluirile recente sau mai puțin recente, încă nedovedite clar, plasează o dâră de bani între anturajul lui și câțiva dintre jurnaliștii cu rol cheie în exagerarea acuzelor – atât cele din 2009 cât și cele descrise mai jos din 2014.

Cinci ani mai târziu, un candidat susținut printre altele de aceleași forțe politice ca cel de mai sus, „lovea” din nou micile ecrane cu o poveste controversată despre copii. Din nou impact maxim emoțional, asigurând expunere mediatică certă. Din nou, de la situația (recunoscută și de candidat) de a fi ajutat pe cineva interesat de adopție internațională, s-a ajuns la acuza de trafic de copii pentru organe. În timp util însă, copii temuți a fi fost sacrificați au reapărut public. Din nou, efectul a fost dublu: victimizarea candidatului i-a adus simpatie și, suprapus peste aceasta, s-a ranforsat ideea că nu e chiar așa de moale cum spun oponenții ci se implică și în rezolvarea de probleme dificile.

Evident că acestea fiind doar o parte a tabloului, nu pretindem aici că totul s-a rezumat la ele, sau că ele erau esența procesului electoral. Totuși, dacă similitudinile descrise mai sus pentru cele două campanii sunt accidentale, atunci ele spun lucruri interesante despre cum funcționează piața publică de idei din România (cu ce priorități, cu ce fel de vectori, cu ce finalitate). Dacă ele nu sunt accidentale – tot așa, plus o steluță pentru geniul orchestratorilor.