Stăpânii formulelor

Universitatea „Babeș-Bolyai” este una dintre cele mai performante universități din țară (după unii, sau după unele criterii, uneori cea mai performantă). Între Facultățile care o compun, Chimia și Ingineria Chimică nu este cu nimic mai prejos. Cu greu se poate găsi un loc în Estul Europei unde performanța în educație și cercetare să fie mai acasă decât aici.

Și totuși, chiar la acest nivel...în experiența mea, care durează în această poziție de câțiva ani de zile, mai mult de jumătate dintre studenții ajunși la câteva zile de examenele finale nu știu să facă uz de noțiuni practice elementare. Cereți-le să prepare o soluție, spunându-le ce concentrație vreți să aibă soluția; eventual să o prepare prin diluarea alteia: mulți vor răspunde greșit, sau vor renunța să răspundă. Întrebați-i ce este acela „un mol”. Vor fi unii care vor răspunde că nu știu. Unii nu vor ști face diferența între noțiunea de substanță chimică și cea de celulă vie.

Eșuând în fața problemei cu prepararea soluției, ei vor ști cu toții însă să înșire formule matematice în care c1, v1, md, mv, c%, M, v2, c2, mS, ro, V, M, moli, grame, procente, și altele, se amestecă amețitor. Atât de amețitor, încât studenții, mulți dintre ei, spun, sau cred, că nu își aduc aminte cum să le folosească. Dacă discuți cu ei, lucrurile se re-luminează. Își aduc aminte. Problema e că aceste chestiuni sunt principial atât de simple încât nu e nevoie să fii sclavul unei formule ca să le rezolvi. Sigur, sunt utile formulele, dar dacă ai înțeles ce se întâmplă nu ai nevoie de ele, sau nu depinzi de ele ca singură lumină călăuzitoare.

Că acești studenți trec prin trei (sau, pentru ingineri, patru) ani de facultate fără să fi avut necesitatea, de a folosi des (până la gravarea ireversibilă în memorie) astfel de noțiuni simple, că ei, viitori chimiști, nu au avut nevoie să își prepare săptămânal soluții (decât eventual după rețete detaliate suficient încât să le poată aplica și un elev de gimnaziu), că unii dintre ei au putut să treacă prin atâția ani de facultate fără a avea nevoie să știe ce este acela un mol...toate acestea sunt în opinia mea realități înspăimântătoare care vorbesc despre cum ne tratăm elevii și studenții. Ce altceva are nevoie să știe un chimist, dacă nu cum să pregătească sau să verifice un experiment? Cum ajunge el la finalul facultății convins că nu știe aceste lucruri – deși dacă sondezi cu atenție afli că de fapt cunoștințele le-a primit, dar nu îi vin în minte pe moment?

Când criticăm sistemul actual de învățământ ne vin la îndemână subiecte precum subfinanțarea, programele învechite, dotările precare, furtul (intelectual sau material), impostura, nepotismul, lipsa de democrație, lipsa de disciplină, Facebook-ul, calitatea genetică a copiilor (da, găsim între intelectuali adesea și combinații jenante de rasism, obscurantism și platitudine)...niciuna dintre aceste probleme nu scuză ceea ce se întâmplă cu elevii și studenții noștri: prepararea unei soluții e un concept prea simplu ca să mai conteze cine, cui și cu câți bani l-a predat. Cu atât mai mult în această instituție, unde toate tarele sistemului se simt mult, mult mai puțin decât la alte universități din țară.

Se poate ușor extrapola: probleme similare au studenții și elevii și la alte specializări sau materii, nu doar la chimie (profesorul Solomon Marcus atinge, mutatis mutandis, un subiect oarecum similar aici). Cunoștințele sunt insuficient conectate între ele. Sunt servite prea des gata ambalate, cu titlul „așa se face”. Totul se reduce prea des la aplicarea unor formule care, simplu, „sunt”, pentru că „așa scrie”, pentru că așa a spus divinul slujitor în templul instituțional (fie el profesor, asistent, laborant, secretar, director, șef de lucrări, sau orice fel de șef). Când studentul are nelămuriri, cineva care „știe” îi „arată cum se face”. Totul are un caracter ritual de breaslă medievală, în care cunoașterea formulelor, acordată prin mila stăpânului de la catedră, îți permite progresul în școală – și mai apoi alte formule, la fel acordate, ți-l vor permite prin viață. Într-o lume care e acuzată des de confuzie între anarhie și democrație, modul de transmitere a cunoștințelor de la dascăl la elev/student pare să fie în esență mai univoc și nedemocratic decât a fost vreodată. Într-o lume în care se face paradă de libertatea de exprimare și de dreptul la critică, materia predată în școli pare să fie folosită într-o manieră de dogmă oarbă, în care gândirea independentă și libera inițiativă sunt pe buzele tuturor dar... rămân acolo. Se aplică formula; așa a afișat aparatul; așa a ieșit la calcul; așa ni s-a spus; așa scrie în instrucțiuni; așa „trebuie” să arate. Totul se face prea mecanic, prea din inerție, cu prea puțină atenție la ce se petrece în mintea celui care receptează informația, cu prea puțin respect pentru persoana interlocutorului. Știi sau nu știi răspunsul? Prea mulți dascăli se socotesc superiori studentului sau elevului, și socotesc actul didactic a fi unul în care noi, de sus, avem bunăvoința de a da celor de jos. Să le explicăm din preaplinul cunoașterii noastre – sună aparent frumos dar e adesea calea spre aroganță, în care ne orbește magnificența acelui prea-plin. Să stea acolo să învețe și să-și știe locul – se spune, și deși sună la prima impresie doar autoritar, devine uneori arogant. Sau, dimpotrivă, avem și situații în care profesorul încearcă să acceadă la statutul de star în miniatură, fraternizând epatant cu studenții doar pentru a fi mai clar că, frate fiind cu ei, este fratele mai mare. Da, profesorului i se datorează respect – dar în aceeași măsură i se datorează un alt fel de respect și elevului. Tagma de la catedră se vede prea des stăpâna formulelor – și tagma din bănci e intoxicată prea mult cu această viziune îngustă și simplistă.

La nivel social, efectul acestor atitudini poate fi presupus a fi o societate predispusă la totalitarism, la dominația unor forțe oculte cărora trebuie să te supui pentru că așa a ieșit formula, așa a afișat aparatul, așa a ieșit la calcul, așa ni s-a spus, așa scrie în instrucțiuni, și mai ales pentru că așa „trebuie”. Și reciproc, o societate totalitară în esență nu putea duce la alt fel de școală.

Așa e la noi, așa e în multe alte părți. Poate că dacă vrem ca lucrurile să meargă mai bine, mai eficient, nu e nevoie să fie răsturnat nimeni și nimic, nu e nevoie de reforme teatrale, ci doar să ne uităm mai des și mai cu atenție în ochii celor cărora le predăm cunoștințele, și să ne asigurăm că în întreaga programă, de la clasele primare până la doctorat, ceea ce guvernează este dorința de a transmite un corp clar structurat de cunoștințe și aptitudini, transmise pentru că există o nevoie reală pentru fiecare literă și fiecare linie – nu pentru că așa a ieșit din formulă, așa a afișat aparatul, așa a ieșit la calcul, așa ni s-a spus, așa scrie în instrucțiuni, sau așa „trebuie”.