Genetica și lingvistica asistate de calculator: au ceva nou de spus în istoria României?

Daci, romani, slavi, și alții

Conform istoriografiei aproape general acceptate (deși supuse periodic unor critici fără substanță sau subsumate politic – vezi de exemplu clarificările din „Istoria, adevărul și miturile” de I.A. Pop, 2011) etnicii români de azi sunt urmașii romanilor și dacilor, cu influențe semnificative din partea unor popoare migratoare și în primul rând a slavilor. Pentru unii rămâne încă interesant subiectul măsurii exacte în care a contribuit fiecare dintre aceste trei surse/popoare la ceea ce suntem azi. Fără a lua în serios exagerările nefondate care ne transformă în 100% orice (slavi, cumani, romani, daci) – numai senzațional să fie – subiectul poate fi interesant, după cum în parte se detaliază în cele ce urmează.

Statistica vocabularului

Dovezile documentare sau arheologice despre continuitatea daco-romană dar și despre suprapunerea migratorilor (în special slavi) sunt imposibil de ignorat – dar prin esența lor fac dificilă extragerea de date cantitative despre cât la sută din populație era, la un moment dat în istorie, de o anume origine etnică. În schimb, concluzii numerice mai precise pot fi pretinse de la dovezile bazate pe date observabile azi în jurul nostru, sau cel puțin în epoca modernă în care s-au colectat date mai ample cu atenția specifică metodelor științifice moderne.

Între aceste date de azi se numără și starea actuală a limbii române. E un loc comun faptul că vocabularul ei conține, în proporții aproximativ egale, elemente latine originale (demonstrabile a proveni direct din perioada imperiului roman), elemente slave, și elemente „neo-latine” (împrumutate în ultimele 200 de ani din franceză, italiană sau spaniolă). Dacă ar fi să luăm acest criteriu, e vorba de o contribuție slavă de cel puțin cca 30% (sau mai mult, dacă se socotește că în parte neologismele aduse din franceză și italiană se poate să fi înlocuit arhaisme slave).

Arborii filogenetici ai limbilor

Structura latină a limbii române este indiscutabilă atât la nivel de sintaxă cât și de vocabular. Mecanismele prin care ea a preluat cuvinte din latina populară/vulgară sunt subiect de cercetări științifice validate. Dar restul? Acele 70 de procente din vocabularul actual care nu provin din limba vorbită de coloniștii romani?

Mai recent încep să apară analize sistematice statistice ale limbilor, cu încercări de extrapolare spre trecut în manieră principial similară cu ceea ce în biologie este general acceptat sub numele de arbore filogenetic - echivalentul arborelui genealogic, dar desenat nu pe baza actelor de stare civilă ci a similarității genetice. Avantajul interesant al acestor abordări este că evită (în principiu) ideile preconcepute despre filiație și înrudire, bazând rezultatele doar pe criterii matematice, obiective, de similitudine. În biologie procedura funcționează rezonabil – de la testele de paternitate, la aplicațiile criminalistice, la cercetarea științifică asupra funcționării organismelor vii. În lingvistică, aplicațiile sunt mai recente. Un exemplu este http://www.sciencealert.com/watch-this-map-shows-how-indo-european-languages-may-have-evolved, unde pe baza unor date publicate în reviste de specialitate (Science 2012, 337, 957-960 ) se propune o evoluție a limbilor indo-europene – deci inclusiv a celei române. Articolul din revista Science (inclusiv în privința concluziilor) este el însuși supus dezbaterii, ca orice articol științific. Până la eventuala acceptare generală, putem nota ce se propune acolo, și cum se compară cu restul datelor istorice pe care le avem. Înainte să începem, e important să notăm metodologia: autorii au ales un set de cuvinte comune (precum mână, picior, mamă, tată, foc, apă) și au urmărit similitudinile dintre ele în peste 100 de limbi, mai moderne sau mai vechi.

În privința limbii române, simulările bazate pe articolul din Science estimează apariția undeva pe la 1100-1200 a unui nucleu nou-definit ca „Român” în miezul unui teritoriu (altfel imens) definit în rest ca „slav”. Data este apropiată de ceea ce spune istoriografia – în sensul în care în acea perioadă, după mileniul migrațiilor, începeau să se definească popoarele din Europa în termenii cunoscuți azi.

Apariția din senin a limbii române în miezul unui teritoriu slav poate să pară la prima vedere a susține ipoteza că suntem de fapt slavi, cu ceva latinism grefat ulterior. Conceptul, însă, că la 1100-1200, când nu exista în acea parte a Europei o autoritate administrativă majoră interesată să inventeze noi limbi (nici latine nici de alt fel), putea să apară o limbă cu profundă încărcătură latină în mijlocul unei imense suprafețe slave (după ce slavii ar fi „măturat” totul din calea lor pentru câteva sute de ani), pare complet absurd. Să fi fost vorba de migrația bruscă a unei populații de origine latină? Exclus, pentru că simulările nu arată absolut nimic latin la est de Italia actuală, iar datele istorice nu înregistrează migrații masive din Italia în teritoriile noastre în acea perioadă.

Mai multe indicii putem obține din aceleași date dacă urmărim simulările privind perioada dinaintea apariției nucleului român. Filonul „balto-slav” e primul propus a pleca spre Europa din zona pontică acum 40-50000 de ani. Autorii citați plasează originea acestei limbi în Anatolia, în timp ce alții o plasau la nord de Marea Neagră. Acum 35000 de ani, când hitiții stăpâneau în Anatolia, structurile lingvistice „balto-slave” dominau complet Europa de Est. Evident, e vorba de „preistorie”, când conceptul de trib slavic nu exista, deci coincidența de nume dintre filonul lingvistic „balto-slav” și slavii ca popoare migratoare de mai târziu poate fi înșelătoare. Ceea ce poate fi socotit însă remarcabil e modul în care elemente de limbaj, potrivit calculelor, s-ar fi putut păstra pe o durată de timp atât de lungă – pe un total nu de mii de ani, ci de zeci de mii de ani – pentru că filonul „slav” rămâne, cum se arată mai jos, nemișcat în unele regiuni până la separarea în „rus”, „ucrainean”, „bulgar” etc.

Cinci mii de ani mai târziu, apare filonul „albanez”, care se extinde peste ceea ce numim azi Balcani , inclusiv în sudul Italiei. În câteva mii de ani, acest filon este apoi aproape complet înlocuit de cel „grec”. „Balto-slavii” încă dominau la acel moment actualul teritoriu al României. Între timp, mai la vest, apare filonul „germanic”.

Filonul „italic” apare acum cca 20000 de ani, preluând complet peninsula italică. După încă 5000 de ani apare definit în Franța și Anglia filonul „celt”.

Acum 10000 de ani, din filonul balto-slavic se separă în nord cel baltic – în timp ce acela slav se întinde din Germania de azi până la Urali și până în Balcani.

În jurul anilor 200-300 apare definit filonul „sloven/sârb/croat”. Notabil, filonul italic nu părăsește (conform simulărilor) niciun moment peninsula de origine – în contrast cu realitatea răspândirii imperiului roman pe trei continente. În schimb, în jurul anului 1000, aproape simultan cu româna, apar pe hartă celelalte limbi neo-latine – în primul rând franceza și spaniola.

Filonul italic poate fi instructiv de urmărit. El apare cu mii de ani înainte de unificarea peninsulei sub dominația Romei, și rămâne ca atare mai departe până în prezent, dar restrâns geografic în peninsula italică. Asta înseamnă că orice „descălecători” ar fi venit să întemeieze Roma potrivit legendelor, și orice tehnologii sau organizări sociale superioare ar fi fost importate în peninsulă în ultimii 20000 de ani (adică, un interval care depășește pe cel general discutat ca „istorie”), ele s-au suprapus peste (sau au fuzionat cu, fără a elimina) elemente imuabile din modul de a fi al locuitorilor (în particular, în modul de a comunica). La fel, oricât de departe au întins romanii cuceririle lor, efectele lingvistice, dacă au fost (și evident au fost, în Spania, Franța sau România), au venit mult întârziate – sugerând că e vorba de elemente absorbite organic, lent, de către populațiile cucerite – nu de elemente care au înlocuit autohtonul prin epurare etnică sau dizlocare cu forța militară și adminstrativă.

De asemenea, a concepe că limba slovenă/sârbă/croată ar fi apărut la o dată când regiunea era încă parte a imperiului roman (romanii abia atunci se retrăgeau la sud de Dunăre), câteva sute de ani înainte de migrarea documentată a triburilor slave către acea regiune, pare fără sens. Pare însă rezonabil a concepe că matrici culturale și de comunicare se defineau deja acolo înainte de instalarea migratorilor slavi, și că acele matrici au fost preluate de către stăpânii care au preluat teritoriile Croației/Serbiei/Sloveniei de azi după prăbușirea imperiului roman.

Pe aceleași principii, dominarea neîntreruptă a filonului „slav” pe teritoriul României, din preistorie până acum cca 1000 de ani, poate însemna că autohtonii acestor locuri au absorbit ocupația romană păstrând însă o parte semnificativă din caracteristicile anterioare – dar că aici, nu și pe teritoriul bulgar sau pe cel iugoslav, elementele de comunicare/cultură latine au avut șansa să iasă în cele din urmă la suprafață. Desigur, între starea filonului „slav” dinainte de ocupația romană (dacii), și cea de câteva sute de ani mai târziu (segmentat în ruși, sârbi, etc) există diferențe evidente. Datele discutate aici vin însă să sugereze și anumite asemănări, fără să cădem în capcana unor exagerări pan-slaviste, sau pan-tracice, sau pan-dacice – exagerări care ar duce esențialmente spre rasism vorbind despre vreo națiune cărora celelalte îi datorează totul,inclusiv originile.

În acest context, harta temporal-lingvistică citată mai sus pare să fie în concordanță rezonabilă cu istoriografia general acceptată, în ciuda aparentelor spectaculoase contradicții. Amatorii de filosofie vor găsi poate în considerațiile de mai sus niște paralele neașteptate cu concepte propuse de Lucian Blaga ca de exemplu imuabilele matrici culturale și stilistice aferente diverselor spații culturale și etnice.

Dovezile genetice

Un număr de studii (de exemplu Stanciu și colaboratorii în Forensic Science International: Genetics 4 (2009) e39–e40, Legal Medicine 12 (2010) 259–264, Croat Med J. 2009, 50(3): 321–325 și altele; un sumar excelent scris de un expert în domeniu de poate găsi aici) arată că populația actuală a României este relativ omogenă, cu mici diferențe între unele regiuni (dar nu toate: de exemplu autorii notează similitudine perfectă între Moldova și București). Fiecare dintre regiunile României, analizate separat, relevă similitudini (uneori până la coincidență) cu ADN-ul populațiilor din Serbia, Croația, și Macedonia. Cel puțin la nivelul anumitor parametri (cei investigați în acele studii), pare că suntem „același sânge” cu sârbii și croații. Concluziile se potrivesc perfect peste cele discutate mai sus pe baza studiului din Science, și relevă o posibilă bază genetică alături de cea culturală/lingvistică pentru interpretarea nuanțată a istoriei migrațiilor în această parte a Europei în ultimele câteva zeci de mii de ani. Aceasta, cu atât mai mult cu cât în aceiași arbori filogenetici mai există o rudă foarte apropiată a românilor – după unele analize (dar nu și după majoritatea) încă mai apropiați decât ceilalți: maghiarii. Notabil, „rudele” noastre latine (italieni, spanioli), acceptate general a fi de asemenea urmașii romanilor, sunt aproape la fel de departe de noi ca și scandinavii, germanii, englezii sau rușii, pe arborii filogenetici ai autorilor citați mai sus. Prin urmare, se poate reitera o stabilitate și uniformitate genetică remarcabilă în această parte a Europei – ceea ce poate pune într-o lumină jenantă conflictele etnice și clișeele culturale care ne despart uneori.

O altă sursă de date numerice, bazată pe publicația Science 2014, 343, 747-751, duce la observații similare. Pentru România, datele citate indică un eveniment major de amestecare a populațiilor, centrat în jur de anul 1000 – în bună concordanță cu interpretările istorice și lingvistice. Contributorii la acest eveniment sunt populațiile etichetate ca lituanieni pe de o parte, și greci/ciprioți/sud-italieni (ceva ce aduce a populație de origine daco/traco-romanizată) pe cealaltă. În eticheta generică de „lituanieni” putem vedea migratorii în general (probabil inclusiv triburile slave). Baza de date citată nu conține informații despre sârbi/croați/macedoneni, dar prezintă pentru Bulgaria date similare României. Prin contrast (și în concordanță cu istoriografia general acceptată), Ungaria nu prezintă, conform datelor citate, dovezi de amestecare majoră cu surse italiene sau grecești – dar le păstrează pe cele lituaniene. 

Concluzie

Datele genetice ilustrează o omogenitate notabilă la nivelul sud-estului Europei – în special între Macedonia, Serbia, Croația (se poate extrapola probabil și către celelalte mici țări vecine, Muntenegru și Slovenia), Bulgaria, România – și cu extensii din anumite puncte de vedere înspre Grecia și Ungaria. Datele experimentale genetice sugerează însă că similitudinile dintre aceste regiuni preced cu mult documentata migrație a triburilor slave acum cca 1200 de ani. Se poate inclusiv interpreta că există un fond genetic pre-migrator, de origine mediteraneană, conservat în România dar și în restul Balcanilor, și peste care slavii s-au suprapus ulterior în măsuri similare în toată regiunea.

Datele lingvistice se înscriu pe aproximativ aceeași linie cu cele genetice. 

Este vorba în toate cazurile de tendințe care nu vin să contrazică datele istorice deja confirmate. Ele nu infirmă modul în care s-au transmis până azi în limba noastră cuvintele din limba latină populară/vulgară. Nu infirmă dovezile arheologice și documentare de continuitate culturală de sorginte daco-romană pe teritoriul României. Dimpotrivă, ele par să confirme în mare parte opiniile cristalizate de istorici cu mult înainte de dezvoltarea acestor modele matematice, a bioinformaticii și a biologiei moleculare. Detaliile în care se face acest lucru par să fie fascinante, cel puțin pentru unii dintre noi – și personal îi invidiez de aceea pe cercetătorii din domeniu.